Mi-e greu sa fiu singura intr-un razboi al meu impotriva societatii. Singurul loc in care pot scapa e o realitate fictiva unde nu exista lacrimi; pot sa evadez pe o foaie a unui caiet uitat de mult sub maldarele de carti din dormitorul meu.
Imi e dor sa scriu. Am incercat sa renunt, dar este singurul lucru in care ma pot refugia.. intr-o fila, dar nu oarecare, in fila mea. Toate lacrimile mi le transform in ura si regrete scrise in propozitii concise.
Am descoperit ca pentru mine nu exista un ascultator si un prieten mai bun decat eul personal. A existat candva, dar acum il regret fiindca l-am lasat sa se piarda.
Acum numai eu mai exist. Ma sfatuiesc uneori prost, iau decizii regretabile, dar mereu am fost capabila sa-mi revin.
In viata nu trebuie sa fi credul, sa nu ai incredere in toate legile scrise si nescrise. Sunt lucruri pe care le simti pe propria-ti piele, sau propria-mi zis mai bine. Uneori ajungi ca propria-ti familie sa te vanda dusmanului pentru un nimic... sunt toate doar aparente.
Sunt satula sa aud zilnic ce defecte am, ce greseli am facut, fac si voi face. Nu-s perfecta, dar nu trebuie sa mi se reaminteasca din 10 in 10 minute. Sunt om, iar asta spune tot!
Imi e dor sa vorbesc cu cineva care gandeste la fel ca mine. Imi e dor de cineva care-mi impartaseste cel putin un sfert din idei.
Imi e dor sa-i pot vorbi si sa aud acel " Bai bai bai stai calma, numai plange! Aduna-te ca totul va fi bine!"
Stiu ca vezi, auzi, citesti ceea ce-ti scriu din suflet, dar acum sssttt....Vreau sa plang in liniste ceea ce a fost si nu o sa mai fie!
No comments:
Post a Comment